Eminescu
Cu perdelele lăsate, Șed la masa mea de brad, Focul pâlpâie în sobă, Iară eu pe gânduri cad. Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri; Și tu citești scrisori din roase plicuri Și într-un ceas gandești la viața toată. Când din stele auroase Noaptea vine-ncetișor, Cu-a ei umbre suspinînde, Cu-a ei silfe șopotinde, Cu-a ei vise de amor. Și dacă norii deși se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna. O toamnă care întârzie Pe-un istovit și trist izvor; Deasupra-i frunzele pustie A mele visuri care mor. Cum mângâie dulce, alină uşor Speranţa pe toţi muritorii. Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde, Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint, Toat-a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăţie, Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint. Te-ai dus, te-ai d...