Eminescu

Cu perdelele lăsate,

Șed la masa mea de brad,

Focul pâlpâie în sobă,

Iară eu pe gânduri cad.

Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată,

Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;

Și tu citești scrisori din roase plicuri

Și într-un ceas gandești la viața toată.

Când din stele auroase

Noaptea vine-ncetișor,

Cu-a ei umbre suspinînde,

Cu-a ei silfe șopotinde,

Cu-a ei vise de amor.

Și dacă norii deși se duc

De iese-n luciu luna,

E ca aminte să-mi aduc

De tine-ntotdeauna.

O toamnă care întârzie

Pe-un istovit și trist izvor;

Deasupra-i frunzele pustie

A mele visuri care mor.

Cum mângâie dulce, alină uşor

Speranţa pe toţi muritorii.

Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,

Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde

Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint,

Toat-a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie

Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăţie,

Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint.

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o geniu nalt şi mare,

Colo unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor

Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare

Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare,

Cununi de albe flori!

Străin la vorbă şi la port,

Luceşti fără de viaţă,

Căci eu sunt vie, tu eşti mort,

Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt

Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,

Se bat încet în ramuri, îngână glasul tău...

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Trece lebăda pe ape

Între trestii să se culce,

Fie-ţi îngerii aproape,

Somnul dulce!