Cuvinte...

Atunci când cel mai puțin te aștepți, se întâmplă cele mai multe. Mereu am fost o visătoare. De mică îmi imaginasem că o să călătoresc când o să fiu mare. Abia acum, fiind “mare”, îmi dau seama că nu am posibilități să călătoresc atât de mult cât mi-aș dori. Un pic aici, un pic acolo și cam atât. Ceea ce am descoperit, însă, este faptul că nu călătoria în sine te schimbă și te face altă persoană, ci experiența. Faptul că ne luăm cu toții un weekend liber ca să vizităm un oraș european din apropiere, nu ne ajută prea mult. Da, te relaxezi și iei o pauză de la învălmășeala cotidiană. Cam aici se termină. Te întorci mai fericit și mai odihnit din escapada ta de trei zile și cu o mie de poze (la propriu) cu castele și peisaje mirifice. Asta până când te lasă hard diskul și le pierzi pe toate, că de, nici telefonul nu are atâta memorie câte poze putem face. De luni, înapoi la vechea rutină. Ce ai învățat nou? Poate să dai “bună ziua” într-o altă limbă și eventual o rețetă de cozonac, pe lâ...

                   A fost odată ca niciodată... Nu, nu este o poveste pentru copii. Citește în continuare. Au fost zece negri. Mititei. Pitici, vă întrebați? Nu. Erau considerați mici (de statură) pentru că trăiau într-o lume uriașă. Imposibil de uriașă și de complicată. Pe cât de imposibil era ca să trăiești și să muncești într-o astfel de lume, pe atât de mult se străduiau ei să facă acest lucru posibil. Cum au reușit? Acești mititei nu munceau nici pe, nici pentru bani, ci pentru singurul lucru care le era cel mai de preț: viața lor. Nu este vorba despre crimă, nimic de acet gen. Pur și simplu, munca acestor negrii le pune viața în pericol, iar când nu o mai pot duce pâna la un bun sfârșit, mor. În această lume uriașă mai există și albi, tot mititei. Ei se înmulțesc. Cei negri, nu. De ceea sunt și mai mulți. Zombi? Nu, dragii mei.                   Astfel, acești mititei albi împreună cu c...