Cuvinte...

Nu te îneca acum ca țiganul la mal Aceasta este expresia pe care am auzit-o foarte des încă din copilarie. De fiecare dată când aveam ceva important de rezolvat sau mă apucase panica, mama mea se straduia să îmi aducă aminte de aceast proverb. Uneori atât de des încât nu o mai puteam auzi deloc, încât am renunțat să mai cred în magia acestor cuvinte... până când, după douazeci de ani, viața m-a pus în colț și trebuia să iau mai multe decizii importante și de o greutate însemnată. Atunci mi-am amintit din nou cuvintele mamei care veneau ca o motivație de a nu renunța si de a mă lupta mai departe pentru visurile mele. Există persoane cărora nu le pasă de viață, pentru care timpul s-a oprit și viața a stat. Există persoane pentru care viața merge mai departe după o logică oarecare pe care toată lumea o percepe. Și există persoane care trec pe lângă viața cu ochii închiși. Sau poate viața trece pe lângă ei și închide din ochi. La fel există și locuri unde timpul s-a oprit, unde...

Recent am descoperit că sunt cam uitucă. Nu cred că e cazul să am probleme cu memoria, ci mai degrabă nu sunt atentă la foarte multe lucruri pentru că nu sunt interesată de unele chestii și nici nu am răbdare să dau atenție la toate câte există în viața asta. De exemplu niciodată nu observ florile într-o casă (excepție făcând cele din grădină), sau suportul de chei de după ușa de la intrare. Sau orice textură de mobilă. Acestea nu sunt importante pentru mine. Mama mea este pasionată de design interior și observă orice mic detaliu într-o casă, eu nu. Îmi plac perinuțele decorative și pe ele o să le observ într-o încăpere, o să mai observ și cărțile din bibliotecă, iar dacă nu există una – asta o să-mi atragă atenția și o să mă întreb de ce oare. În concluzie, nu mă interesează prea mult cum arată o casă, ci cine trăiește în ea. Acestea fiind spuse, cea mai multă atenție îmi atrag oamenii. Îmi place să-i analizez de la comportare, dialog, gesturi, la acțiuni și aparențe. Îmi pot da s...

„A fost odată ca niciodată o prinţesă care trăia într-un castel imens şi gol. Era doar ea şi tatăl ei care îi interzise să iasă afară din odaie. Construise cetatea în aşa fel încât fata să primească mâncare prin găurile din perete şi prin canalele special menite pentru apă. Castelul avea forma unui labirint din care puteai ieşi însă pe oricare uşă ieşeai, în acelaşi loc ajungeai, astfel încât mergeai într-un veşnic cerc. La mijloc era o curte cu o groapă. Se spune că acea groapă era pedeapsa fetei dacă ieşea din cameră, forţele malefice aveau să o atragă înăuntru şi va ardea acolo veşnic precum în infernul lui Dante.” Aceasta era povestioara pe care Alberto a inventat-o în timp ce vizitasem cetatea din Agra,   punându-ne tuturor un zâmbet pe buze. După o zi cu o căldură dogoritoare, această poveste venea precum o limonadă rece şi răcoritoare. O altă poveste pe care voi începe a vă spune uneşte toate celelalte povestioare, transformându-le într-una singură precum nişte state dif...