Călătoria - o teleportare a sufletului

Recent am descoperit că sunt cam uitucă. Nu cred că e cazul să am probleme cu memoria, ci mai degrabă nu sunt atentă la foarte multe lucruri pentru că nu sunt interesată de unele chestii și nici nu am răbdare să dau atenție la toate câte există în viața asta. De exemplu niciodată nu observ florile într-o casă (excepție făcând cele din grădină), sau suportul de chei de după ușa de la intrare. Sau orice textură de mobilă. Acestea nu sunt importante pentru mine. Mama mea este pasionată de design interior și observă orice mic detaliu într-o casă, eu nu. Îmi plac perinuțele decorative și pe ele o să le observ într-o încăpere, o să mai observ și cărțile din bibliotecă, iar dacă nu există una – asta o să-mi atragă atenția și o să mă întreb de ce oare. În concluzie, nu mă interesează prea mult cum arată o casă, ci cine trăiește în ea.

Acestea fiind spuse, cea mai multă atenție îmi atrag oamenii. Îmi place să-i analizez de la comportare, dialog, gesturi, la acțiuni și aparențe. Îmi pot da seama imediat dacă o persoană este străină sau ce fel de persoană este doar după felul în care arată și după îmbrăcăminte. După un schimb de câteva vorbe, îmi pot face o idee despre persoana respectivă si dacă se merită să continui conversația sau nu, adică dacă are ca și țel o lecție sau doar va fi o pierdere de timp. Rețin fețele persoanelor și imediat le asociez cu alte fețe cunoscute. Nu rețin numele și prenumele aproape niciodată și nici nu dau foarte mare importanță acestora. Consider că numele contribuie la personalitatea noastră, însă nu cred ca forma personalității să depindă de nume. Eu aș fi aceeași persoană și sub alt nume sau prenume. Există oameni care au mai multe prenume, spre exemplu, două, trei, ba mai multe. Oare se comportă ei în concordanță cu ele? Aleg ei doar unul care corespunde cel mai bine persoanalității lor? Nu. Ei sunt cine sunt cu sau fără de prenume.

Dintre detaliile pe care le mai rețin cu drag pe lângă oameni, fac parte peisajele, arhitectura, atmosfera din aer într-un moment atare, și toate acestea se unesc și vin spre mine într-o călătorie. Când mă aflu într-un oraș sau o țară nouă, îmi doresc să-i văd orice colțișor, vreau să încerc totul și să aflu cât mai multe despre o cultură nouă. Acestea sunt detaliile care îmi rămân în minte mereu și mă fac să simt că trăiesc viața din plin. Iar ca să nu uit toate aceste lucruri pe care le-am văzut și experimentat, am decis să scriu despre ele.

„A fost odată ca niciodată o prinţesă care trăia într-un castel imens şi gol. Era doar ea şi tatăl ei care îi interzise să iasă afară din odaie. Construise cetatea în aşa fel încât fata să primească mâncare prin găurile din perete şi prin canalele special menite pentru apă. Castelul avea forma unui labirint din care puteai ieşi însă pe oricare uşă ieşeai, în acelaşi loc ajungeai, astfel încât mergeai într-un veşnic cerc. La mijloc era o curte cu o groapă. Se spune că acea groapă era pedeapsa fetei dacă ieşea din cameră, forţele malefice aveau să o atragă înăuntru şi va ardea acolo veşnic precum în infernul lui Dante.” Aceasta era povestioara pe care Alberto a inventat-o în timp ce vizitasem cetatea din Agra,  punându-ne tuturor un zâmbet pe buze. După o zi cu o căldură dogoritoare, această poveste venea precum o limonadă rece şi răcoritoare. O altă poveste pe care voi începe a vă spune uneşte toate celelalte povestioare, transformându-le într-una singură precum nişte state diferite care se unesc şi formează o ţară sau un subcontinent, mai bine zis. Această mica-mare poveste este India.

Împrejurul celui mai mare și important monument, Taj Mahal, se întinde oraşul Agra. Un oraş sărac, cu oameni sârguincioşi şi harnici care muncesc zi şi noapte pentru a atrage turiştii care vin doar pentru a vedea Taj Mahalul. În incinta acestei mahale se pot întrezări hotele de câteva stele, iar drumurile întortocheate leagă bijuteria măreaţă a Indiei, de Agra Fort – fortăreaţa oraşului. Odată ce am intrat în această cetate, am simţit cu toţii cum am călătorit prin timp şi am ajuns într-o Indie antică foarte bine pusă la punct cu un sistem de apărare unic. Agra Fort este o cetate imensă, nu doar un turn şi cîteva ziduri care să-l înconjoare, ci o cetate într-o cetate într-o curte imensă a unui mic castel. Am intrat printr-o poartă imensă de unde s-a format un drum care ne-a dus singur pe unde trebuia să mergem, până când am ajuns în incinta cetăţii unde treceam prin mai multe intrări şi porţi, şi cumva tot în cerc ne învârteam. Din curtea interioară se puteau vedea odaiele de la etaj, toate aranjate proporţional una lângă alta, arătând atât de simplu încât cu toţii eram convinşi că ne vom descurca. Odată ce am părăsit curtea, ne-am pierdut unii de alţii şi, bineînţeles că ne-am rătăcit. De aici şi povestea lui Alberto despre prinţesa ostatică şi infernul lui Dante, pentru că oricum te învârteai, tot în curte ajungeai în faţa acelei gropi.

Adevăratul secret al fortăreţei din Agra, numită şi Red Fort (Fortăreaţa Roşie), se ascunde în clădirile ei care au fost construite de fiecare conducător mogul care venea la putere. Prima intenţie a acestei clădiri era de a apăra oraşul, însă mai târziu Shah Jahan, fiul lui Akbar a transformat-o într-un palat. De aceea acest monument a devenit un muzeu unic pentru că în incinta-i putem găsi mai multe cetăţi şi castele. Construcţiile au început în jurul anului 1565 şi au durat aproximativ opt ani, pe ruinele vechei fortăreţe a cărui dispariţie se datorează cutremului din 1505. Localizată la 2,5km de sora sa Taj Mahaj, Agra Fort se întinde pe o suprafaţă triunghiulară de alţi 2 kilometri şi încă puţin sub protecţia UNESCO, pe malul drept al râului Yamuna. Are un turn cu vedere la Taj Mahal numit Muasamman Burj, un palat de sticlă şi oglinzi, un hol unde întâmpinau familiile regale şi personalităţile importante ale timpurilor, un palat alb din marmură, o moschee, şi o clădire spre ieşirea dinspre nord care era menită pentru comunicarea cu cei din afara cetăţii. Pe lângă toate aceste clădiri, palate şi turnuri, se întinde o grădină mirifică pe 85m pătraţi.

Ceea ce te marchează însă, nu este arhitectura şi nu sunt nici grădinile, ci acel sentiment care se trezeşte în tine când intri în aceste clădiri. Taj Mahalul m-a lăsat fără răsuflare. Era o căldură dogoritoare şi eram aproape leşinată de oboseală când am ajuns în faţa acestei bijuterii majestice, şi cu toate acestea nu mi-am putut lua vederea de la el. Puteam sta acolo în faţa lui zile întregi să-i admir pietrele preţioase, frumuseţea, luciul, să ne împărtăşim poveştile. O puteam simţi pe Mumtaz şi pacea-i veşnică, pe soţul ei sforăind liniştit alături de ea şi pruncul lor împăcat între cei doi părinţi. Mai puteam simţi şi sudoarea muncitorilor, greutatea pietrelor şi necazul lui Shah Jahan timp de cei 22 de ani cât dura construcţia Taj Mahalului, închipuindu-mi-l cum luptă pentru popor între timp şi îşi construieşte palatul în incinta cetăţii Agra. În imaginaţia mea, Shah poartă un turban colorat cu ţesătură de aur şi o pelerină asortată, iar pe faţă i se poate vedea mândria şi încrederea de sine care a reuşit să-i ascundă durerea ani de-a rândul. Sub ochii lui s-au construit câteva clădiri ale fortăreţei roşii şi ceea ce urma să devină una dintre cele mai mari şi frumoase minuni ale lumii, tezaurul iubirii veşnice şi mausoleul cel mai mare din lume – Taj Mahalul!

Scriind aceste rânduri, m-am teleportat în India şi stau din nou neclintită în faţa monumentului alb de marmură, făcându-mi tot felul de poveşti în cap şi dorindu-mi să rămân acolo în faţa acelui simbol atât de puternic şi cu o semnificaţie majoră care uneşte toate popoarele, culturile, tradiţiile şi obiceiurile, formând o reţea incasabilă a omenirii bogată în istorie şi cultură. Aceste valori nu cunosc nici spaţiu, nici timp, ci zboară pe pelerina împăratului mogul răspândindu-se peste hotare fără limite. Acestea sunt sentimentele pe care le simţi în timp ce vizitezi aceste monumente, aceste minuni ale lumii la care mulţi turişti ajung neştiind ce reprezintă ele de fapt. Acestea sunt momentele pentru care merită (re)trăită viața!