Doi prieteni și un pitic voinic

            În timp ce-mi sorb cafeaua deja răcită cu cartea mea preferata lângă mine și subliniez câteva idei din Gabo între pauzele scurte dar bune dintre obligațiile cotidiene, mintea mea a luat-o la fugă. O grămadă de idei și planuri îmi trec prin minte, gândurile s-au adunat într-un vârtej laolaltă care stă să plesnească, însă acel gând care mă face să mă opresc mereu la el nu îmi dă pace chiar nici noaptea, așadar: subconștientul. De ce e el mai diferit decât realitatea sau decât conștiința, de ce apare doar noaptea în vis și fără să știm? Mă tot întorc la Freud și Kafka încercând să mai rezolv vreun mister, dar nu îmi dă pace Marquez care insistă cu realismul său magic fără logica și atât de frumos, atât de fermecător încât ai dori să rămâi în el pentru totdeauna. Realitatea este și ea prezentă și e atât de machiată și aranjată încât nu o mai cunoaștem. Stă la masă zâmbind până la urechi și dansând din umeri pe ritmuri latino alături de Conștient care, la rândul lui, e atât de încruntat și de serios că i s-a încrețit fruntea de tot. Sub ei, mai precis sub masa lor, stă Subconștientul zbârcit, adunat în poziția lui de fetus și scoate din gură cuvinte precum: verbe, substantive; toate visuri și dorințe. Nu poate articula propoziții complete din cauză că Realitatea și Conștientul îl lovesc cu picioarele și nici nu poate ieși de sub masă pentru că aceștia doi îl loviseră deja de câteva ori peste cap. Așadar, cu vânătăi și sechele, Subconștientul continuă: mare, plajă, fericire, iertare, pace, muncă...și tot ceea ce își mai dorește dar nu poate realiza. De aceea când se întunecă și petrecerea ia sfârșit, iar Realitatea și Conștientul dorm profund; iese Subconștientul la iveală și se distrează la propria-i petrecere - dansează, bea șampanie, mănâncă bine, cântă, zbiară, sare... își face timp și de razbunare. Din când în când merge și îi gâdilă pe ceilalți, Conștientului îi rade părul de pe cap, Realității șterge machiajul. Dimineața se trezesc cu toții mahmuri, cu dureri de cap și o groază de coșmaruri de astă-noapte în urmă. Nimeni nu mai știe cine este,ce-și dorește și ce trebuie să facă. Și povestea începe de la început. 


            Așa îmi imaginez eu povestea Subconștientului și doar așa îmi pot explica de ce nu e prezent și de ce nu îl cunoaștem, din cauză că-i este frică de ceilalți și de viața de afară. Din cauză că toți ceilalți sunt uniți și împreună luptă pentru țeluri, iar el este singur, unicat și minoritar. Nu are dreptul la vot și nici la propia părere. De aceea noaptea i se mărește creativitatea dar își și pierde puțin simțul și cumpătul vrând să-și facă de cap cât mai mult și să apuce să le încerce pe toate. Într-o oarecare măsură e și trist. Dacă eram pictor îl desenam ca pe un om de vârstă mijlocie cu sindromul lui Oedip și probleme în familie. Ochii înfundați în cap și cearcăne negre, veșnic mahmur, prins între vis și realitate, între noapte și zi. În închisoarea minții sale. În imediata apropiere și în înconjurul lui aș folosi culori închise: negru, albastru și gri; iar roată de el și emoțiile lui o grămadă de curcubee și culori care ar sugera visurile lui luând zbor.

(Edvard Munch - Țipătul)

Pe Realitatea aș ilustra-o printr-o caricatură, o femeie mică cu cap mare, păr creț și foarte mare, buze și obraji exagerat de roșii, probabil reprezentând mișcarea avangardă cubismul: o deformitate a cărui imperfecțiuni formează un întreg care le ține laolaltă. Stând cochetă pe un scaun mare în mijlocul încăperii care seamănă mai mult a tron, ținând într-o mână un pahar cu vin și o țigară lungă și pe jumătate arsă în cealaltă, cucoana lasă de crezut că este fericită și furioasă în același timp. Chipul ei domină și nimeni nu îndrăznește să miște împotriva ei. 

(Picasso - Femeia care plânge)

Spre deosebire de celelalte două personalități, Conștientul ar fi o pictură clasică unde fiecare detaliu este atât de bine pictat și subliniat încât nu conține niciun spațiu pentru îndoieli. Un bărbat la 30 de ani șezând lejer într-un fotoliu care pare a fi confortabil, lăsându-și mâna dreaptă liber în jos în timp ce se proptește pe cea stângă și își încrucișează picioarele dând lumină pantofilor impecabil de lucitori, impune puritate, perfecțiune și echilibru la prima vedere. Sacoul este deschis la nasturi și tot ceea ce vedem este ceea ce estecu adevărat. Sau oare așa să fie? 

(Van Gogh - Autoportret)

               Ce frumos, acum avem trei picturi la care să ne uităm și putem să contemplăm asupra lor. Freud ar zice că toate au legătură cu sexualitatea și cu problemele în familie. Kafka ar zice că cel mai compatibil pentru a se metamorfoza într-un gândac este Conștientul, chiar frumos îi stă costumul. Iar Marquez...hm, Gabo ar transforma pe fiecare dintre ei într-o creatură magică și totodată reală, care crede în imposibil și lucrează greu pentru a atinge posibilul, și ambii bărbați ar răspunde femeii pentru că aceasta este cea mai de preț relație interumana. Și la urmă ar fi foarte fericit că are atatea miliarde de copii înconjurul lumii. Ar fi împlinit de viața pe care a trăit-o, ar avea ce povesti, iar la sfârșit s-ar cufunda într-un veac de singurătate. 


Eu mă inspir și educ de la ceilalți, dar alegerea mea va fi Gabo pentru totodeauna; pentru că realitatea și magicul se unesc chiar și în viața de zi cu zi, iar noi suntem prea ocupați și prea stresați pentru a vedea aceasta. De aceea și Subconștientul nostru este foarte supărat pe noi și ne joacă feste în fiecare noapte, punându-ne la încercare sănătatea mintală, la urmă râzând de noi. Pe de altă parte, Realitatea și Conștientul nu mai știu pe ce planetă sunt pentru că, să fim sinceri, chiar nici noi oamenii nu mai știm.

(Gabriel Garcia Marquez și Un veac de singurătate)