Pasind pe nisipul Rajahstanului

       Trenul a sosit la timp in gara si a oprit doar pentru cateva minute, astfel incat zeci de oameni se impingeau si sareau in vagoane ca libelulele. E cunoscut faptul ca nu este usor sa primesti bilete de tren in India. Le poti cumpara, insa nu stii sigur daca ai un loc in tren. Cu biletul respectiv poti calatori insa nu ai unde sta, iar politia intra dintr-un vagon in altul verificand cate persoane stau pe un scaun. Daca vrei sa fii sigur ca ai un loc, va trebui sa iti cumperi biletul cu ceva timp inainte si sa astepti confirmarea. Ei bine, acesta nu era cazul nostru atunci cand ne indreptam spre Bikaner, orasul din desert. Sariseram si noi in vagon  incercand sa ne gasim locuri, pentru ca nici nu se punea problema sa stam in picioare timp de 10 ore, ba poate si mai mult. Erau cativa baieti care ne-au facut loc si erau de acord ca sa impartim scaunul. 

         O chestie "indiana" ciudata care ar trebui notata nu este decat o alta contradictie de care m-am lovit inca din primele zile aici, in India: oamenilor le place sa se holbeze la tine, mai ales daca esti strain. Am intalnit tot felul de oameni deja si am folosit majoritatea transporturilor in comun aici, insa nu am observat nicio schimbare. Oamenii se holbeaza mereu la mine precum si la ceilalti straini. Actiunea in sine nici nu este atat de ciudata, incat ma surprinde nerusinarea, indiferenta si persistenta lor. Si acasa se holbeaza oamenii, insa macar au decenta de a se ascunde sau de a se preface ca nu o fac. Imi amintesc cu zambetul pe buze cum ma holbam si eu la oameni impreuna cu prietenele mele si radeam de ei, insa regula de aur era "sa nu privesti acum, dar uite-l pe ala de acolo..."; urmata de privirea noastra atintita asupra persoanei respective dupa cateva minute, atunci cand nu ne vazuse. Aici, in schimb, nu exista asa ceva. Am incercat tot felul de metode pentru a-i alunga pe privitorii pasionati: m-am prefacut ca dorm, m-am holbat inapoi la ei imprumutandu-mi o privire urata pentru a intelege ca ma deranjeaza actul lor persistent, pana la urma ajungand sa-i ignor pentru ca nimic nu ajuta. Abia cand ei obosesc de la atata holbat, atunci isi intorc privirea pentru un timp scurt, dupa care continua.

         Dupa o noapte lunga de 12 ore pe drum, schimbandu-ne locurile din 3 in 3 ore, am ajuns in gara din Bikaner dimineata dupa ora 10 unde trebuia sa ne astepte soferul de la agentia la care am facut rezervari pentru excursie. Am primit un mesaj cum ca ne asteapta la iesirea de la platforma 6. Pana sa apucam sa ajungem la platforma respectiva, cineva deja strigase dupa noi spunand ca el este omul nostru. L-am intrebat daca numele lui este Sonu, iar dupa ce ne-a confirmat, am plecat cu el. La iesire am vazut ca nu ne asteapta o Mahindra alba, dupa cum mesajul spunea, ci un simplu tuk tuk pentru cele 5 persoane cate eram. Nu eram foarte convinsi, insa foamea si oboseala ne-au impins la drum fara a mai comenta ceva. Am ajuns la o pensiune unde am fost serviti cu cafea si "chai", ne-a fost pusa la dispozitie o camera unde ne-am odihnit putin, mai apoi luand masa: chapati cu legume.

         Am plecat spre desert pentru a incepe sa ne bucuram de safari pe camila, cand am inceput sa ne dam seama ca am plecat cu persoana gresita, unul dintre noi primind un mesaj pe telefon in care zicea ca nu am aparut in gara. Cateva mesaje mai tarziu, am realizat ca este vorba de niste interlopi care au incercat sa profite de noi. Nu prea mai aveam multe de facut, eram intr-un desert, departe de oras, pe camila. Dupa aproape 5 ore de ceea ce parea un interminabil safari, insa o experienta nemaipomenita de a calari o camila, ne-am intors de unde am plecat si unde ne-a asteptat o masina. Acolo era un fel de "tabara" cu un restaurant si corturi frumos amenajate pentru turisti. Acest loc era foarte diferit de prima pensiune in care am fost la sosire, iar dupa ce l-am cunoscut pe proprietar si am stat de vorba cu el, am aflat ca el este persoana noastra de contact, celalalt fiind un escroc care ne-a luat banii si s-a facut nevazut. Acest domn, care isi merita pronumele de politete, ne-a primit cu inima si usa deschisa fara sa mai platim vreo moneda in plus, zicand ca o sa rezolve el cu "prietenul" lui pe care am tot incercat sa-l sunam si nu l-am putut contacta. Disparuse complet. Inca mai sper ca cei doi s-au intalnit si au rezolvat problema banilor.

      

Am acceptat oferta, pentru ca eram prea obositi si pentru ca se facuse deja intuneric, iar drumul pana in oras era prea lung si cu desavarsire necunoscut de noi. Dupa ce ne-am improspatat cu totii, am mers afara sa luam masa la restaurantul sub clar de luna, unde ne-am retinut pana tarziu povestind. La sfarsit, dupa ce am aflat mai multe unii despre altii si ne-am cunoscut mai bine, am ajuns sa cadem de acord ca aceasta era o calatorie reusita si ca ne-am simtit bine. Nu conteaza cum au decurs toate lcururile, important este ca eram cu totii in aceeasi oala si am iesit teferi si mai bogati din ea. Sunt multe cate se pot invata dintr-o astfel de experienta. La intoarcere, ne-am imprietenit cu soferul de tuk tuk care avea cunostinte la gara si a acceptat sa ne ajute cu biletele pentru un ciubuc. Am avut locuri in trenul spre Chandigarh unde ne-am petrecut cele 15 ore de drum dintre care 3 erau cat intarzia trenul. Cu o fata de zombi coboraram din tren si fiecare se indreptase spre casa lui cu inima-i impacata ca totul s-a terminat cu bine.