Made in Banat
E dimineață, ora 7:10 și nici măcar nu s-a crăpat de ziuă. Savurând un cappuccino de ciocolată amărui luat de la aparatul din gară, privesc bătrânele cum mătura peronul și o doamnă strigând după conductori într-o limbă nedefinită... Vântul rece îmi amorțește picioarele și lumea de lângă mine continuă să mă întrebe dacă trenul de la linia 7 merge la Vârșeț. De la curentul din gară care-mi zgâlțâie creierul răspund cu un ”Da” automat și somnoros. La întrebarea călătorului de lângă ”de ce nu este trenul mai colorat” nu mai pot răspunde și intru lăsând cafeaua care nu mă ajută deloc să zăbovească în coșul cu gunoi. Mă așez într-un loc mai ”izolat” și simt cum cele patru ore de somn își fac efectul. În mai puțin de două ore mă voi afla pe alt tărâm.
Încet, încet se ocupă și celelalte locuri din tren... Mă întreb, lumea asta unde merge sâmbătă dimineața? Privesc pe geam și mă pierd în mișcarea naturii de afară. Ajungem în vamă și mă apucă groaza gândindu-mă că ne vom reține mai mult decât e nevoie, la doar o jumătate de oră de casă. E o adevărată plăcere pentru bișnițari, însă. Doar așa au ocazia de a ieși la o țigară și de a negocia cu vameșii alcoolul chilipir de la întoarcere. Ochii-mi sunt țintiți la acel ceas care atârnă deasupra gării din Stamora M și aștept ca acele să se miște dintr-un unghi de 90 de grade în altul. Nu știu dacă mă bucur sau nu că merg acasă. Această rută îmi este prea cunoscută încât și noaptea în somn o parcurg. După mai bine de o jumătate de oră de pauză, pleacă trenul și se îndreaptă încetișor spre casă.
Ajungând la Vârșeț, fiind controlați de oficialitățile sârbești, românii adoptă o sârbă stâlcită pentru a-și enumera bunurile din bagaje. Cobor cu grijă pe cele două trepte ale scării-bibelou așezate în fața ușii de tren și mă bucur de soarele care-mi încălzește geaca neagră de toamnă. Se simte de parcă ar fi aprilie... Ieșind din gară și îndreptându-mă spre mașină, calc pe frunzele aurii care-mi amintesc ca e octombrie. E toamnă și mă simt bine. Timișoara-Vârșeț nu se mai simte ca și România-Serbia, ci reprezintă două orașe unde vorbesc aceeași limbă, mănânc aceeași mâncare și mă simt acasă. Vorba taximetristului de azi-dimineață: ”Banatul înainte era o țară, știți?”
Încet, încet se ocupă și celelalte locuri din tren... Mă întreb, lumea asta unde merge sâmbătă dimineața? Privesc pe geam și mă pierd în mișcarea naturii de afară. Ajungem în vamă și mă apucă groaza gândindu-mă că ne vom reține mai mult decât e nevoie, la doar o jumătate de oră de casă. E o adevărată plăcere pentru bișnițari, însă. Doar așa au ocazia de a ieși la o țigară și de a negocia cu vameșii alcoolul chilipir de la întoarcere. Ochii-mi sunt țintiți la acel ceas care atârnă deasupra gării din Stamora M și aștept ca acele să se miște dintr-un unghi de 90 de grade în altul. Nu știu dacă mă bucur sau nu că merg acasă. Această rută îmi este prea cunoscută încât și noaptea în somn o parcurg. După mai bine de o jumătate de oră de pauză, pleacă trenul și se îndreaptă încetișor spre casă.
Ajungând la Vârșeț, fiind controlați de oficialitățile sârbești, românii adoptă o sârbă stâlcită pentru a-și enumera bunurile din bagaje. Cobor cu grijă pe cele două trepte ale scării-bibelou așezate în fața ușii de tren și mă bucur de soarele care-mi încălzește geaca neagră de toamnă. Se simte de parcă ar fi aprilie... Ieșind din gară și îndreptându-mă spre mașină, calc pe frunzele aurii care-mi amintesc ca e octombrie. E toamnă și mă simt bine. Timișoara-Vârșeț nu se mai simte ca și România-Serbia, ci reprezintă două orașe unde vorbesc aceeași limbă, mănânc aceeași mâncare și mă simt acasă. Vorba taximetristului de azi-dimineață: ”Banatul înainte era o țară, știți?”
Comments
Post a Comment