Dubios...

Sunt o umbră pe paravanul de mătase. Un material pe care lumea-l prețuie, cei bogați îl cer iar cei săraci îl doresc. Dar eu tot o umbră rămân. Culoarea albastră ca cerul impune o durere sumbră în suflet și te face să nu te mai abați de la gânduri. îți faci falsa impresie că poți să zbori și te cuprinde un dor cumplit în inimă. Senzația că ești închis te copleșește. Îți vine a țipa, a urla, dar ce rost? Oricum nimeni nu te aude! Vocea iritantă din fundal îmi încurcă gândurile și le șterge din memorie. Unul însă rămâne. Gândul acela mult cunoscut mie, un gând frumos, complicat, dar totuși atât de simplu. Unul care niciodată nu piere orice s-ar întâmpla. Nici o voce nu-l poate alunga pentru că atâta timp cât este în mine, trăiesc.

Și mă pierd în albastrul mătăsos... Mă înfioară însuși presupunerea că dincolo de paravan există o lume incertă, însă niciodată nu am îndrăznit să pășesc pe tărâmurile ei. Dorința în mine crește și mă simt tot mai aproape să o fac. Totuși... încă nu este timpul potrivit. Mai aștept, timpul mă va ajuta. Timpul... mereu timpul. În timp mă mișc, cu timp trăiesc, cu timpul cresc. Câteodată îmi doresc să dispară timpul și să las lucrurile să mearga de la sine. Atunci când timpul va sta în loc, eu no voi mai exista! Poate e mai bine să curgă, măcar știu că trebuie să mă grăbesc.

Deci, timpul trece, zilele trec, iar eu tot ațintită la paravan rămân. Unde este curajul mult lăudat? De ce nu iese la suprafață atunci când trebuie? Vorbe în vânt. O astfel de noțiune nu există. Curajul este intradevăr rațiunea. N-ai rațiune, n-ai curaj si punct! O astfel de emoție nu poți cumpăra sau împrumuta, totul este ”aici” cum ar spune mama arătându-mi cu degetul spre cap. Nu mai rezist! Mă arde să știu ce se găsește după!

Umbra se mișcă. O ușoară senzație de apropiere. Însă eu stau pe loc! Oare se apropie altceva? E greu să trăiești în dubiu și presupuneri atâta timp iar împrejurimile să se dărâme în fața ta. E greu să crezi un lucru și să vezi cu totul altceva în timp ce al treilea ochi îl consideră ieșit din comun. E greu să auzi vorbe goale în defavoarea ta și să lupți singură pentru dreptate. E greu să nu ai întărire. E greu... dar nu imposibil. Nu toate sunt ușoare! Oare paravanul cum e, greu sau ușor? Lung, înalt, mare, lat... pare greu, însă îmi pot vedea propria-mi mână trăgându-l la o parte. De ce nu? Totul e posibil.

 Lumina-i dă un luciu auriu și umbra dispare...ce se întâmplă? Asta-i tot?? Unde sunt lămuririle și așteptările mele? Umbra! A dispărut. A dispărut... Acum nu știu dacă dubiul devine mai complex sau a dispărut și acesta. De acum va fi și mai greu. Măcar umbra să o mai văd, să mai sper...

Aceeași voce iritantă de mai devreme. Nu mai pot să o aud! Nu mă concentrez, aud ca o zumzuire... in ultima instanță, aud: ”Te-ai gândit vreodată să tragi paravanul sau vei trăi veșnic în incertitudine?”

Adio umbre! Bine ai venit lumină!