Jaipur, unde rozul isi schimba nuantele

           Jaipur, din statul Rajahstan, este un oras mare, murdar, urat mirositor, aglomerat si cu bazaruri multe. Este cunoscut dupa denumirea de "orasul roz". Comerciantii inselatori si vanzatorii magazinelor te pandesc si te atrag cu tot felul de povesti si oferte. Iti ofera ceva de baut doar pentru a te face sa cumperi ceva de la ei, cu pretextul ca esti primul lor client pe care nu-l pot refuza si viceversa. Iti face un pret bun, pentru tine ca si strain este foarte bun mai ales atunci cand transformi in valuta ta, insa daca faci doi pasi si intri in urmatorul magazin, pretul e pe jumatate. Au o tactica de vanzare bine cunoscuta de toti cei care stau aici, insa ca si turist, te poti insela foarte usor si ramai fara bani la sfarsitul calatoriei.

         Am ajuns dimineata pe la 10 si un pic si nu am stiut incotro sa o luam. Autogara murdara, plina de oameni si cu indicatoare in hindi, nu ne-a fost de mare ajutor. Soferii de tuk tuk stau de sase la usile autocarelor si te iau inca de cum cobori. Te vede ca esti alb, deci esti strain, si care mai de care se ofera sa te duca dintr-un loc in altul. Nu am luat niciunul pentru ca nu stiam unde vrem sa mergem si ce trebuie sa vedem in acest oras. Trebuie vazut mai intai cat de departe sunt atractiile turistice si cam cat costa transportul pana acolo, pentru ca ei precis vor cere pret triplu. Am iesit din autogara si am mers la primul "restaurant" care arata cat de cat decent si avea lume la mese. Am luat dejunul si am hotarat ce sa vizitam. Problema este cand iesi din restaurant, nu stii pe unde sa o iei. In dreapta ta - o vaca, in stanga un comerciant care vinde tot ce apuca, in spatele tau - baiatul care face chapati pe vatra, in fata ta - masini, motociclete, lume... Habar n-ai incotro sa o apuci. In jurul tau vezi gunoi, noroi, mirosuri ciudate si multa, multa lume. Am luat-o pe jos spre ceea ce ni s-a parut a fi strada principala, intrand pe o poarta care face parte a orasului-cetate de dinainte. Ne-am plimbat timp de doua ore in sus si-n jos, incercand sa ne gasim transport sau o camera pentru mai tarziu. Bieninteles ca in tot acest timp soferii de tuk-tukuri se tineau dupa noi oferindu-ne diferite preturi si oferte pentru a vizita orasul. Am tot negociat cu ei pana cand, in sfarsit, am ales unul. Dupa cinci minute de calatorie, a oprit: "Va rog, doar 5 minute. Vreau sa vorbesc ceva cu fratele meu". Cand, in fond, frate-su era mai bun negociator decat el si s-a oferit sa ne duca peste tot (pana la urma a iesit ca ne-a dus peste tot unde a dorit el) la un pret convenabil. Am acceptat si ne-am mutat in masinuta lui. Cred ca e nevoie sa va explic ca un tuk tuk are doar trei locuri. Noi fiind cinci persoane, era o adevarata aventura sa ne facem "mici" pentru a incapea cu totii, unul dintre noi intotdeauna ajungea sa stea in spate in "portbagaj" sau in fata langa sofer.

            Am mers sa vedem castelul Amer Fort, in drum spre care am trecut pe langa castelul plutitor pe apa. Amer Fort este minunat, iar privelistea de sus te lasa fara cuvinte. Dupa ce ne-am facut multe poze cu maimutele de pe balustrada castelului, am plecat spre locul unde se tin elefantii si se pregatesc pentru paradele de nunta. Acolo am reusit sa negociem cu proprietarul ca sa ne putem cara pe doi elefanti la un pret foarte bun. Aceasta experienta a fost una dintre cele mai bune si cele mai frumoase din viata mea. Cu totii ne-am distrat si ne-am simtit bine. S-a meritat! Apoi soferul a facut o schimbare de planuri in ultimul moment, incercand sa ne controleze calatoria si in loc sa ne duca in locurile turistice, a inceput sa-si promoveze cunostintele si ne-a dus la o fabrica de textile. Acolo ne-a asteptat proprietarul care ne-a explicat cum vopsesc ei textilele - doar cu culori naturale si vegetale; dupa care ne-a invitat la etaj, in magazin, sa vedem ce are si daca dorim sa si cumparam ceva. La usa ne-am descultat si am intrat inauntru unde cel putin alti 15 straini (turisti) se gaseau acolo cu acelasi scop. Imediat mi-am dat seama ca este vorba de un plan de-al lor de a atrage turistii si de a-si vinde marfa. Aceste chetii se intampla mereu, oriunde. Intr-adevar, aveau niste materiale si esarfe frumoase, de calitate buna; sari gata facute in diferite culori si cu o gramada de imprimeuri; dar la un pret de trei ori mai mare decat poti gasi in bazar.

          Dupa ce am baut sucul oferit de ei si dupa ce ne-am cumparat cate o esarfa-doua fiecare dintre noi, am decis sa plecam. La iesire, soferul ne-a asteptat in fata, pentru ca nu-l platisem inca si ne-am inteles sa ne folosim de tuk tukul lui intreaga zi. Am plecat mai departe. A incercat sa ne convinga sa mergem la un magazin de bijuterii, insa l-am refuzat unanim si am insistat sa mergem sa vedem primaria. Pana sa ajungem la palatul primariei, era deja trecut de ora 6 si era inchis. Atunci, l-am rugat sa ne duca la ceva hostel sau pensiune pentru a sta peste noapte si a vizita ce a mai ramas a doua zi. La pensiune trebuia sa negociem, din nou, ca sa scadem putin din pretul camerelor. Pana la urma am reusit, ne-am lasat lucrurile in camera si am mers sa luam cina undeva afara.

        Un lucru foarte interesant in India este faptul ca mancarea nu este facuta in acelasi local in care este si mancata. Mereu vei vedea ospatarii venind cu tavile de afara, de la vecini; sosul de la etaj, painea de afara, bautura de vizavi. Nici nu iti poti da seama cum si unde este gatita aceasta mancare. A doua chestie interesanta este stangacia ospatarilor de a lua comanda: niciodata nu o nimeresc, chiar daca tipi si vorbesti foarte rar. Intotdeauna iti vor aduce ceva ce nu ai comandat. Al treilea fapt se rezuma la felurile de mancare: paine (chapati) cu orice. Orez cu legume si sosuri picante, fasole in sos picant, mazare in sos picant sau dulce-acrisor, porumb si tot felul de boabe in sosuri; cu chapati. Cam asta este tot ceea ce poti manca aici, de trei ori pe zi, iar cum inaintezi spre sudul tarii, cu atat devine mancarea mai picanta.

       Cand ne-am intors in camera, am descoperit ca ventilatorul nu merge. Ne-au oferit sa ne mutam in alta, la acelasi pret si am acceptat. Ventilatorul este de baza aici. Pana acum nu am vazut nicio lustra, ci ventilatoare acolo unde trebuia sa fie bec. Lumina vine din alte surse, din colturile camerelor unde se gaseste cate un bec sau un tub neon. Noaptea a fost prea scurta pentru oboseala pe care o aveam. Maine zi de dimineata, ne-am trezit si am mers sa luam micu dejun, unde am decis, iarasi, ce a mai ramas de facut prin oras. Dupa ce am terminat cu vizita, am plecat spre autogara. De data aceasta am decis sa ne luam bilete pentru un autobuz normal (normal pentru noi, "deluxe" il numesc ei) cu aer conditionat si scaune confortabile pentru a evita experienta neplacuta de la inceputul calatoriei din autocarele vechi. Scaune inconfortabile, aglomeratie, geamuri stricate si un curent de aer cat doresti. Copii plangand, femei dormind pe scaune, barbati transpirati care asculta muzica pe telefon atat de tare incat tot autocarul poate auzi; este ceva foarte comun aici. Conductorul urla la fiecare statie si soferul claxoneaza la fiecare 5-10 minute, conform traditiei traficului indian.

    Punand totul cap la cap, aceasta calatorie m-a invatat multe si a fost o experienta de neuitat. Am inteles acum ce inseamna cultura indiana, am inceput sa cunosc adevarata fata a Indiei si nu ma opresc aici. Sunt inca multe de descoperit. Uneori, trebuie sa privesti dincolo de culoare si nuantele ei, pentru ca nu totul este atat de roz precum pare.