Cuvinte...

                    În această eră a tehnologiei avansate e ușor să scrii. Te așezi într-o poziție de 90 de grade, întinzi mâinile spre tastatura calculatorului și scrii. Apeși tastele. Este atât de simplu. Prima schiță a "Jurnalului Soldatului Rănit" am scris-o la ora 7 dimineața în autobuz pe drum spre școală, pe telefonul Nokia recent achiziționat. Aveam la dispoziție 20 de minute (cel mult) și un număr limitat de caractere. Lumea din jurul meu a încetat să existe pentru că eu nu vedeam și nu auzeam nimic. Eu eram ocupată cu scrisul. Degetul mare a luat-o razna apăsând pe taste, iar la un moment dat, când povestea devenise mai palpitantă, s-a blocat și telefonul. Am încălcat limita caracterelor disponibile într-un mesaj? Nu-i bai. Încep altul cât mai repede pâna nu uit ce trebuie să scriu. Cele 2 sau 3 mesaje erau salvate la 'Drafts' îndată ce am ajuns la școală. Întreaga zi am contemplat asupra textului cu frica de a nu uita de el c...

         E dimineață, ora 7:10 și nici măcar nu s-a crăpat de ziuă. Savurând un cappuccino de ciocolată amărui luat de la aparatul din gară, privesc bătrânele cum mătura peronul și o doamnă strigând după conductori într-o limbă nedefinită... Vântul rece îmi amorțește picioarele și lumea de lângă mine continuă să mă întrebe dacă trenul de la linia 7 merge la Vârșeț. De la curentul din gară care-mi zgâlțâie creierul răspund cu un ”Da” automat și somnoros. La întrebarea călătorului de lângă ”de ce nu este trenul mai colorat” nu mai pot răspunde și intru lăsând cafeaua care nu mă ajută deloc să zăbovească în coșul cu gunoi. Mă așez într-un loc mai ”izolat” și simt cum cele patru ore de somn își fac efectul. În mai puțin de două ore mă voi afla pe alt tărâm.         Încet, încet se ocupă și celelalte locuri din tren... Mă întreb, lumea asta unde merge sâmbătă dimineața? Privesc pe geam și mă pierd în mișcarea naturii de afară. Ajungem în vamă și ...

        Nu știu de ce, dar orice film, orice serial, revistă, carte, poveste, ba chiar orice întâmplare curentă are de-a face cu prietenia, călătoria, împachetatul și mutatul. Exact așa cum mă simt eu luna aceasta. Dat fiind că urmează să se termine visul frumos care a început acum cinci luni, pe lângă faptul că am multe de făcut, încă mai am prea mult timp rezervat și pentru gândire.        A călători înseamnă mai mult decât a pune piciorul într-un nou oraș sau țară. Este mai mult decât a privi castelele și catedralele și a te plimba pe străzile împânzite de oameni. Să analizăm un pic acest fapt. Știm cu toții ce urmează după ce ne-am cumpărat biletul și am ales destinația: bagaje, cercetări și planuri, planuri, planuri. Mie nu-mi place să fac prea multe planuri pentru că deobicei nu-mi reușesc, prefer ca lucrurile să se întâmple spontan și natural. Dar! Când este vorba despre un voyage , atunci toate planurile sunt ale mele. Unde voi merge, ce ...

       Azi e sărbătoare. Ah, încă una?! De o lună tot așa o ducem, din sărbătoare-n sărbătoare. Iată-ne din nou în pragul unui nou an, întrebându-ne cum va trece, ce vom face și unde vom ajunge până la sfârșitul lunii a 12-a. Mai avem loc de întrebări? Nu știu de voi, însă eu mă-ntreb mereu de tot ceea ce mă înconjoară. Așa am făcut de mică. Niciodată nu înțelegeam de ce nu s-a întors Cenușăreasa după pantof (nu durează decât 2 secunde ca să-l ridici, oricum era în întârziere), cum a putut fi Scufița Roșie atât de oarbă încât să nu-și dea seama că vorbește cu lupul și nu cu bunică-sa (și, să fim serioși, a ieșit vie din burtă?!), de ce au fost atât de naive și limitate toate prințesele? Motivul pentru care o puneam pe mama să îmi spună aceeași poveste în fiecare seară nu era pentru că îmi plăcea povestea atât de mult încât nu mă mai săturasem de ea, ci pentru că voiam să înțeleg de ce și cum. Credeam că dacă o aud de mai multe ori, poate o să înțeleg. După aceea au u...

                     " I'm dreaming of a white Christmas… "  se aude în surdină în timp ce eu meditez asupra ornamentelor, curățeniei și gătitului. Nu au mai rămas decât două zile până la Crăciun. De pe geam se simt miresmele mâncărurilor spaniolești și mă întreb, ei oare cum se pregătesc pentru această sărbătoare? Ah, și nici măcar nu a nins. Afară sunt 10 grade C și pomul din Plaza Cervantes nu arată decât ca un oarecare copac de pe stradă.                     În timp ce îmi las imaginația să ia o pauză de la făcut planuri cum să inventez un pom autentic din ceea ce am pe acasă (având în vedere că nu am unul adevărat, nici măcar unul de plastic), la fel ca și în fiecare an, mă gândesc la această sărbătoare care ne paște. Ce este spiritul Crăciunului și cum îl putem simți? Se presupune a fi ceva magic, ceva sfânt. Se spune că fiecare dintre noi devine mai bun, mai generos, ma...

       Într-un orășel de la mancha  unde încă predomină catedralele medievale, căsuțele cu balcoane și flori, castelele care se lasă admirate la fiecare pas; în orașul natal al romancierului și dramaturgului Miguel de Cervantes, am ajuns și eu. Întâmpinată de mireasma copacilor și florilor din Plaza de Cervantes și de statuia poetului în toată grandoarea sa, m-am îndrăgostit instantaneu de acest oraș. Alcala de Henares. Un orășel situat chiar la periferia capitalei dar care se diferă de capitală totalmente.  Lăsând aglomerația Madridului în spate și apropiindu-te de Alcala, străzile încep să se strâmteze, să primească un contur. Casele sunt colorate și vii. Parcuri, copaci la tot colțul.       Așadar, un oraș bogat. Bogat în natură, bogat în arhitectură, bogat în istorie și chiar foarte bogat în populație tânără și vie. Încurajată de UNESCO și programul european Erasmus, Alcala de Henares primește cu porțile-i deschise studenți din toate pă...

                Recent am văzut un comment  pe Facebook care m-a şocat pentru a nu ştiu câta oară. Văzând o profesoară de limba x (ceea ce înseamnă că a absolvit cel mai probabil Facultate de Filologie, poate chiar limba română/franceză - pentru că în Serbia doar asta este... enfin ) la o vârstă respectabilă şi cu un bagaj de ani de servici, să facă o greşeală cât se poate de banală , o aşa aparenţă nu poate decât să te şocheze. Să scrii a  câtea  şi nu a câta... Să fie oare vorba de o hipercorectitudine? Şi câte nu am mai văzut şi auzit în toţi acei ani de şcoala prin care am trecut. Ne simţim privilegiaţi să avem şcoli cu predare în limba română şi să facem parte din elevii/profesorii acestui învăţământ şi nici măcar să nu fim în stare să ne argumentăm cunoştinţele lingvistice? Jalnic. Îmi pare rău că am ajuns să vorbesc în aşa fel despre foştii mei profesori (şi nu numai), desigur că nu mă simt bine şi din cauza respe...