Cuvinte...

„Posibilităţile sunt numeroase atunci când ne decidem să acţionăm, şi nu să reacţionăm.” —  George Bernard Shaw A sosit și noul an cu noile sale pagini pe care ar trebui să le umplem, iar unii dintre noi poate deja au și început să o facă. Ceea ce trebuie să ne amintim este că pentru a scrie o carte avem nevoie în primul rând de inspirație. Fie că o găsim în artă, istorie, întâmplări, din vacanțe, experiențe sau pur și simplu din contactul cu alți oameni. Unii își găsesc muza în părinți, familie, alții în partenerul de viață, iar alții sunt insiși un izvor de inspirație. Eu, personal, găsesc inspirația oriunde. Dintr-un afiș, dintr-o convorbire, însă ceea ce am observat este că aproape mereu cele mai mari și cele mai importante izvoare de inspirație sunt: cuvintele și imaginația. Aceste două nu au sfârșit. Cuvintele nu se termină niciodată iar dacă sunt și întipărite, nici nu vor muri. Imaginația, la rândul ei, nu are capăt și nici nu trebuie să aibă. Un om trăiește ...

Ca și oricare alt copil și copilul din mine încă stă cocoțat pe tocul ferestrii privind pe geam cum se așterne covorul alb de zăpadă peste frunzele uscate de astă-toamnă, ascultă vuietul vântului melodios și numără fulgii care cad încet și într-o ordine anume. În spate arde focul din cămin și în fundal se aud sunete de colinde, iar din bucătărie se simte miros de prăjituri proaspăt coapte. La ușă se aud colindătorii iar luminițele pomului din cameră își schimbă culorile cu orice clipire a ochilor. Întreaga familie este alături și fiecare dintre noi ajută gospodina casei la aranjarea mesei. În casă se simte armonia, pacea și căldura sufletească. Acesta este visul al oricărui copil și, sper, al oricărui om în ajunul sărbatorilor de iarnă. Realitatea, însă, este altfel. Copiii de azi nu stau la geam să admire magia anotimpului și nici nu ajută familia la decorarea casei sau împodobirea pomului. Ei nu știu câtă muncă necesită gătirea mâncării sau coacerea unei prăjituri; pe ...

Nu te îneca acum ca țiganul la mal Aceasta este expresia pe care am auzit-o foarte des încă din copilarie. De fiecare dată când aveam ceva important de rezolvat sau mă apucase panica, mama mea se straduia să îmi aducă aminte de aceast proverb. Uneori atât de des încât nu o mai puteam auzi deloc, încât am renunțat să mai cred în magia acestor cuvinte... până când, după douazeci de ani, viața m-a pus în colț și trebuia să iau mai multe decizii importante și de o greutate însemnată. Atunci mi-am amintit din nou cuvintele mamei care veneau ca o motivație de a nu renunța si de a mă lupta mai departe pentru visurile mele. Există persoane cărora nu le pasă de viață, pentru care timpul s-a oprit și viața a stat. Există persoane pentru care viața merge mai departe după o logică oarecare pe care toată lumea o percepe. Și există persoane care trec pe lângă viața cu ochii închiși. Sau poate viața trece pe lângă ei și închide din ochi. La fel există și locuri unde timpul s-a oprit, unde...

Recent am descoperit că sunt cam uitucă. Nu cred că e cazul să am probleme cu memoria, ci mai degrabă nu sunt atentă la foarte multe lucruri pentru că nu sunt interesată de unele chestii și nici nu am răbdare să dau atenție la toate câte există în viața asta. De exemplu niciodată nu observ florile într-o casă (excepție făcând cele din grădină), sau suportul de chei de după ușa de la intrare. Sau orice textură de mobilă. Acestea nu sunt importante pentru mine. Mama mea este pasionată de design interior și observă orice mic detaliu într-o casă, eu nu. Îmi plac perinuțele decorative și pe ele o să le observ într-o încăpere, o să mai observ și cărțile din bibliotecă, iar dacă nu există una – asta o să-mi atragă atenția și o să mă întreb de ce oare. În concluzie, nu mă interesează prea mult cum arată o casă, ci cine trăiește în ea. Acestea fiind spuse, cea mai multă atenție îmi atrag oamenii. Îmi place să-i analizez de la comportare, dialog, gesturi, la acțiuni și aparențe. Îmi pot da s...

„A fost odată ca niciodată o prinţesă care trăia într-un castel imens şi gol. Era doar ea şi tatăl ei care îi interzise să iasă afară din odaie. Construise cetatea în aşa fel încât fata să primească mâncare prin găurile din perete şi prin canalele special menite pentru apă. Castelul avea forma unui labirint din care puteai ieşi însă pe oricare uşă ieşeai, în acelaşi loc ajungeai, astfel încât mergeai într-un veşnic cerc. La mijloc era o curte cu o groapă. Se spune că acea groapă era pedeapsa fetei dacă ieşea din cameră, forţele malefice aveau să o atragă înăuntru şi va ardea acolo veşnic precum în infernul lui Dante.” Aceasta era povestioara pe care Alberto a inventat-o în timp ce vizitasem cetatea din Agra,   punându-ne tuturor un zâmbet pe buze. După o zi cu o căldură dogoritoare, această poveste venea precum o limonadă rece şi răcoritoare. O altă poveste pe care voi începe a vă spune uneşte toate celelalte povestioare, transformându-le într-una singură precum nişte state dif...

Sunt îngrozită de ceea ce aud pe stradă zilele astea. Mi-e jenă şi ruşine de prostia omenească care ne înconjoară. Se pare că tineretul de azi se simte mai motivat de un beţiv rezemat de gardul vecinului, cu ţigara în gură şi strigând în gura mare "Cristiiii"!  Cel mai mult mă surprind studenţii veniţi din fiecare colţ al ţării şi în mijloc de sesiune strigă la rândul lor pe coridoare şi pe geamuri după acelaşi Cristi. Nu ştiam că părinţii noştri se îmbolnăvesc din cauza muncii pentru a ne asigura nouă această onoare de a striga după o fantezie de pe internet. Mă gândesc că trebuie să fie şi foarte mândri de noi că avem o minte atât de deschisă de a înţelege suferinţa unui ţăran beţiv şi durerea pe care i-a provocat-o câinele lui Cristi. Uite, chiar nu ştiam că pentru asta ne chinuim noi să terminăm o facultate, să învăţăm şi să rămânem cu ceva, pentru a ne dezvolta societatea şi a ne scoate din criză. Nu mi-am dat seama că acesta este modul prin care trebuie să întreţ...

În India chiar şi mersul pe stradă este o adevărată artă. Nu te poţi plictisi deloc pentru că mereu dai peste lucruri necunoscute şi cât se poate de ciudate. Mirosurile îmbietoare dar şi respingătoare te poartă pe străzile fără capăt şi fără logică. Ordinea caselor, numele străzilor şi curăţenia este pierdută în neant şi înlocuită de sute de oameni, tarabe cu mâncăruri, animale prietenoase şi noroi. Aerul este umed şi cald încât te transformă într-un pierde-vară fără un ţel şi fără prea multă energie. Cu toate acestea, ai suficientă putere pentru a trece prin toate câte te aşteaptă. Să luăm, spre exemplu, animalele. Crescând la ţară, eram mereu în contact cu animalele de casă. Străbunica mă punea să stau lângă ea în timp ce mulgea vaca, o hrănea, o mângâia şi spăla. Îmi spunea poveşti pentru a mă face să uit de miros, iar eu privind-o când pe ea, când pe văcuţă, parcă puteam vedea frica şi supunerea în ochii vacii. Ştia că după muls o să vină străbunicul care nu va mai fi atât ...